Blogul lui Didu

Fundaţa Sf.Sava de la Buzău (www.sfsavabz.ro) cu o activitate excepţională în
domeniul umanitar are nevoie pentru cele două cămine de bătrâni de 6000 lei noi în vederea asigurării încălzirii. Suprasolicitarea centralelor în această iarnă neprevăzută a determinat această stare de discomfort.
Cei care doresc să ajute financiar fundaţi pot contacta telefonic sediul acesteia 0238-710349.
Contul direct în lei este RO25BRDE100SV019216 11000 BRD BZ

In dorinta de a sustine un tanar scriitor in viitoarea lui cariera, ii promovez un articol care sper sa va placa.

http://stimtot.ro/442/un-blogroll-despre-iubire

Ca în fiecare vară, Costel si Livia veneau la Gura Văii în concediu. El ca ofiţer al armatei regale române, ea învţătoare. Povestea lor de dragoste o ştiu de la tanti Livia, de fapt naşa mea de botez. S-au cunoscut la vestitele baluri din sala oglinzilor ale actualului Palat al culturii din Tg. Mureş, oraş în care regimental unchiului Costel era încartiruit înainte de al doilea mare război.

Fiică a Maioreştilor, descendeţi direcţi din familia lui Petru Maior, vestitul istoric, filolog, protopop greco catolic de Reghin, Livia era o domnişoară elegantă, educată, de o frumuseţe clasică, trasă ca prin inel, de înălţime apropiată cu viitorul ei soţ, cu o faţă ovală, luminoasă, numai zâmbet peste buzele-i mari ce conturau gura sa peste o dantură şirag de perle albe. Casa Regală a aprobat fără reserve căsătoria lor.

Acesta era regulamentul: ofiţerii superiori îşi prezentau soţiile regelui şi pe baza informaţiile pe care acesta le deţinea îşi dădea sau nu acordul. Stam şi mă gândeam, în colţul meu, cum era postura aceea, să te duci cu logodnica la rege, şi gândurile mi se învălmăşeau de poveştile cu feţi frumoşi şi împăraţi ale lui Petre Ispirescu, ce îmi făceau deliciul copilăriei.

Atât Costel ca şi fratele lui, Fane, erau barbaţi arătoşi crescuţi în familia lui Gheorghe Ionescu, preceptor al Plasei Pârscovului, familie ce se formase la începutul veacului prin căsătoria lui Gheoghe cu Elena (Lina) Gogan, o fată frumoasă fără părinţi crescuta de Lea Ruxandra, mătuşă rămasă văduvă de la războiul cu turcii, din 1877, şi unchiul Gogan Iacob, învăţător în satul Policiori până la răscoala din 1907, când a fost mutat disciplinar la Zilişteaca.

Cei doi băieţi ai lui dom Gheorghe au venit pe lume în 1910, Costel şi 1912, Fane, urmaţi la un interval de caţiva ani de Lizeta, singura fată a familiei lor. Crescuţi la ţară, în de toate, coana Lina era o gospodină ştrajnică, ce muncea de dimineţa până seara în grădină, la grajd, în gospodărie, ţinând de scurt treburile casei şi, cu toate ajutoarele ce le angaja, nu-i cruţa pe copii, astfel că de pe la opt ani aceştia aveu în grija lor caii pe care iarna îi duceau la apă la fântâna lui Dogărescu, iar vara la păşunat pe Magura. De acasă şi până în capul satului, călare pe dişelate, copiii traversau în goană, fapt pentru care, mult mai târziu aveam să aflu, lumea, din admiraţie sau din răutate, spunea: ”dă-te la o parte că trec nebunii lui Gheorghe Ionescu”! Povestea mi-a fost confirmată mult mai târziu de ei şi cu explicaţia cuvenită că de fapt, îi alergau să obosească şi când ajungeau cu caii în vârful Măgurii aceştia erau numai spumă, le frecau spinarea cu smocuri de iarbă apoi, obosiţi fiind, păşunau în linişte până spre seară… lăsându-le copiilor timp de joacă.

La şcoală au fost pe Schit, un sat unde, după 1918, Preotul Jingoiu Nicolae se strădui să înfiinţeze o şcoală, el însuşi fiind şi învăţător. A adus toate materialele necesare construirii şcolii, din bârne de la o magazine construită de nemţi în 1917, cu sprijinul lui Alexandru Marghiloman, ctitorul Bisericii locale, a cărui familie este pictată la intrarea in biserică. Tot preotul a întocmit documentele necesare pentru a aduce pe învăţătorul Purice Ioan, proaspăt absolvent al şcolii normale, trimis pe front şi căzut prizonier la nemţi, un tânăr încercat şi foarte dăruit profesiunii de învăţător, rămas vestit pentru activitatea lui din perioada interbelică.

Cei doi fraţi s-au remarcat repede fapt pentru care, învăţătorul, aflând despre dorinţa tatălui de a-i înscrie la liceul militar, din clasa a doua, în vacanţe, îi chema săptămânal la şcoală să resolve probleme şi să facă tot felul de compuneri şi exerciţii gramaticale. Au reuşit strălucit la Liceul Militar din Târgovişte cunoscut în toată ţara pentru exigenţa selecţiei, vestitul centru militar de la Mânăstirea Dealu.

Au ţinut pasul amândoi până cănd Ştefan (Fane) s-a îndrăgostit de “fata grecului” Ioan Ghiza, Puica, cu care se întâlnea noaptea, în vara anului 1932, iar în 4 decembrie au făcut nuntă. El avea nouăsprezece ani iar viitoarea mea mamă optsprezece.

Costel, urmându-şi cariera militară, s-a căsătorit mai târziu, după ce devenise ofiţer artilerist. Era făcut pentru armată, conştiincios, corect şi supus, excelent executant al ordinelor militare, deosebit de meticulous în activitatea sa, spre deosebire de fratele său, care era o fire mai libertină, ce nu suporta încorsetarea vieţii cazone.

Nunta dintre Livia şi Costel a avut loc în 2 ianuarie 1937, în acelaşi mediu în care se cunoscuseră iar vara, potrivit tradiţiei, au venit la ţară, în Gura Văii, la casa părintească. Normal că tanti Livia a devenit “obiect de studiu” al “protipendadei” rurale a satului, iar Costel cauză a oftatului pentru fetele din zonă ce sperau să rămână în inima lui după vacanţele fermecătoare petrecute aici, înainte de căsătorie…

Au respectat acest obicei, cu toată vitregia timpurilor pe care le-au străbătut. Mai întâi plecarea din Tg. Mureş, după răpirea zonei de către hortişti, apoi războiul cu calvarul lui de care au scăpat, cum spuneau, cu noroc, din întâmplare… Dumnezeu ştie. Costel, pe front în est şi în vest, a trecut pe lângă moarte de multe ori, dar sorţii i-au fost favorabili, iar Fane, când a fost chemat pe frontal de vest, având specializarea de pontonier, a sosit la regiment când acesta fusese desfiinţat fiind trimis acasă unde il aşteptau trei copii şi soţia rămasă acasă cu ochii în lacrimi.

Un timp, după război, se părea că obiceiurile şi obişnuinţele satului vor rămâne constante, întâlnirile anuale între fraţi au continuat, partidele de şah, ţuica cu izmă şi cozonacii erau stimulente periodice, ca şi pokerul, care se încheiau cu vizite în sat la vechii prieteni.

Ţin minte bine anul 1947, vara, sfârşit de august, deoarece atunci mama plânsese cu glas tare la o zi după reforma monetară, când Fane a fost arestat pentru o noapte după ce la sfârşitul zilei anunţase că i s-au furat zece mii lei noi. Dus la centru Berca cu un autoturism de teren american, de culoare galbenă, parcă-l văd, Willis, scria pe capota motorului, a fost întrebat pe cine bănuieşte. “Pe şeful de post!”, a răspuns “inculpatul”. Cu aceeaşi maşină s-au întors cu toţii la casa domnului Şerban, şeful de post de atunci, care era încartiruit la Gura Văii. I-a primit zâmbind, le-a spus, după ce a văzut că şi don Fane e cu ei că, “ştiu de ce aţi venit, am vrut să văd dacă comisia e cinstită şi vigilentă”! Nu ştiu decât că Serban asta avea o fată frumoasă Marieta după care umblau fraţii mei mai mari, şi că după întâmplarea asta a dispărut într-o noapte din peisaj, cu întreaga familie.

După întâmplarea aceasta Fane a decis să facă o masă festivă pentru Costel şi Livia, care tocmai sosieră la casa părintească. Era spre sfârşitul lunii august, vremea când prunele roşii se coc iar gospodarii îşi aduc fânul acasă. Fusesem, împreună cu Radu, fiul celor doi, în Fundul Golului, însoţind o astfel de căruţă şi către seară, ne întorceam prin colbul drumului încercând să ne acordăm glasurile piţigăiiate cu cântecul greierilor, zadarnică lăutărie, tulburătoare rememorare a unor episoade pe cât de nevinovate atunci, pe atât de triste azi…

Frânţi după o zi de alergătură, nu mai ştiu ce activităţi intermediare am mai efectuat, ştiu că nu sosiseră musafirii când am adormit buştean, încolăcit în patul cel mic din camera din faţă, unde aveau loc de obicei reuniunile de familie.

Cu ochii omului de azi, ca pentru fiecare, imaginile din copilărie rămân neşterse doar că în retrospective de atunci se uită cel de acum.

Trecuse de miezul nopţii când, buimac fiind, mă trezesc şi privesc nedumirit prin lumina lămpii de petrol, dau să înţeleg ce se petrece. Tanti Livia, stand picior peste picior pe canapeaua salonului, îşi făcea vânt cu evantaiul şi cânta, ”parcă ieri te-am văzut…”, tremolând cu o claritate în glas, o sonoritate limpede a versurilor, cu o uşurinţă expresivă greu de exprimat, lângă cei doi bărbaţi care stăteau în picioare cu paharele în mână, acompaniind pe viersurile ce şi le aminteau, “parcă ieri a fost clipa aceeaaa”, baritonal, autoritar, prelungind voit finalul, fără a reuşi să susţină tremolul vocal prelugit al Liviei. Am crezut că visez, m-am întins sub cerceaf şi am adomit câteva clipe sau poate mai mult, nu am idee, trezindu-mă de-a binelea când glasul de cristal al naşei mele tocmai prelungea versul, “şi în chioşc fanfara cânta”, bubuit de ceilalţi doi, ”barca pe valuri, pluteşte uşooor”…

Cântecul este interupt doar de apariţia mamei mele care a sosit cu platoul de plăcintă cu cremă, specialitatea casei atunci când veneau cei doi. Un prilej bun pentru ca bărbaţii să-şi umple paharele cu vin alb şi sifon din belşug, fabrica de sifoane a mamei lor, Lina, funcţionând încă. Nici Livia nu refuză o picătură de lichior de caise făcut în casă. Apoi nu răspunse îndemnului fraţilor de a continua. O făcea vizibl cu mare plăcere, trecând de la cântecele vioaie la cele de dor şi inimă albastră, făcându-le pe plac, “i-auzi valea cum mai sună” intră ea şăgalnic făcând semn mamei să ia loc şi privind cu înţeles către Fănel care îşi ia în braţe sotia şi se aşează pe fotoliul, ţinând-o pe genunchi. Costel întreţine versurile cu repetiţie, apoi tanti schimbă direcţia, “de-aş mai duce-o pân-la toamnă, leliţă Ioană”. Ritmul se înteţeşte, cântecul îi solicită pe toţi, fiecare cu “partitura” lui şi cu elementul de noutate, tata cu două furculiţi prinse invers printre care trece un cuţit, iar Costel imitându-l pe vestitul Urahai, contrabasistul orchestrei lui Ştefan de la Odăile care ne delecta în a treia zi de Crăciun în zori, pe la fereastră, ”zuum, zuum, zuum”. S-a râs, au repetat, încă un şpriţ, şi din nou am trecut în lumea viselor.

Se porneau zorile când m-am trezit pe tonalitatea prelungită, cu limpezime în glas tremolată, a solistei de neimitat care era naşa mea… ”de-o sâfântă beţie, de-o sfântăăă beţieee”… Apoi, ca de un gând urât, sau ca o mângăiere a lui Costel, despre ale cărui aventuri de vară, prin preajmă, ştia căte ceva intra în făgaşul melacolic, aveam s-o aud de multe ori după aceea, “îţi mai aduci aminte Doamnă, era târziu…” şi mai încolo, “ţi-aduci aminte iar de seara, şi-amurgu-acela violet…” Era momentul când amândoi fraţii au ieşit pe terasă să fumeze, privind cum, dinspre Muchia Salcâmilor, zorile devin iminente. Liviei îi plăcea să cânte dezinteresat dar spre sufletul celorlalti, nu se potoli parcă provocându-i “of, of, ofooof, piatră, piatră de e piaaatrăă…inimaa meaaa multe rabdăăă,” şi după aceea: ”ridică mândro perdeaua/să intru să iau mantaua/mantaua şi cu tunica/că m-apucă ziulica/las te-apuce şi namezii/ c-aşa pleacă amorezii”…

Soarele sfredelea tufişurile de pe Râpa Mare cu primele raze când, toţi trei plecară înlănţuiţi spre poartă.

Nota de veselie s-a prelungit şi după aceea, dar cu mai mică intensitate, se pare că s-a repetat undeva la Tudorică Dinulescu sau la Ionel Oancea care avea un frate tot ofiţer, coleg cu Costel. Apoi zilele se topeau iute, zvonurile circulau ca o sperietoare continuă, ultima seară fiind terminată curând, într-o notă tristă, părând că bănuiesc sau ştiu ceva, da nu spun…

Câştigător al alegerilor din 2008, cu 31 de primari, un senator şi doi deputaţi, PNL ul a înregistrat cea mai spectaculoasă victorie politică postrevoluţionară. Cum spuneam, cuplul Bâgiu-Scutaru a luat tot ce s-a putut, başca un deputat de Ramnic, Titi Holban.

Ehei, dar au trecut doi ani, iar acum la putere e PD-L (pede minus le). A început frichineala! Toţi "oamenii lu Bâgiu", jos! Acum "Cezarul" le arată adevărata faţă a "democraţiei" politice. Intervenţia politica la nivelul deconcentratelor s-a cam terminat, acum se vizează "rămăşiţele" cu simpatiile lor. Orice turnătorie aduce schimbarea din funcţie, trimiterea chiar acasă în cazul restrângerilor de activitate. Linguşitoriile, camelionismul şi servilismul fac acum casă comună în mai toate instituţiile bugetare. Că în multe din cele private cui îi arde de politică sau nu cântă pe acelaşi ton cu directorul, nu supraviţuieşte.

Acum pedeleul pregăteşte campania electorală pentru alegerile viitoare. In vizor se află colegiile în care au pierdut alegerile trecute, e de înţeles. Nu contează mijloacele. Un model a fost deja lansat printr-o "ambuscadă" la Nehoiu. Ca în vremurile când securitatea făcea descinderi ridicând "duşmanii" poporului, la poarta liceului nehoian se opreşte microbuzul inspectoratului plin ochi cu  "mardeiaşi" cu sarcină precisă: nimic nu e bun in şcoală, concluzie anticipată de aşa zisa inspecţie frontală, directorul, fiul primarului liberal al oraşului, trebuie schimbat!

Nu are rost să discutăm metodologia inspecţiei frontale, nici să facem referiri la calitatea actului evaluativ al acesteia, în patru  cinci ore de intreconectare în care, printre altele li s-a spus colegilor, de către inspectori că "luaţi banii degeaba". Se cuvine o menţiune: o singură profesoară a fost apreciată pozitiv, toţi ceilalt au fost făcuţi "praf"… cu toate că unii fuseseră gratulaţi cu "foarte bine" cu câteva luni înainte. Presiunea pusă pe profesori era "normală" deoarece nu trebuia nimeni sa intrebe in şedinţa finală de ce este schimbat directorul. Justificarea "actorului" care a înmânat hârtia: "nu noi am făcut ancheta"… a fost penibilă. Bineânţeles că toată lumea a concluzionat că e vorba de o  lovitură sub centură dată primarului, PNL-ului. Acum urmează Râmnicu-Sărat?

Şi ne mai întrebăm de ce 70% din populaţie consideră că mergem în direcţie greşită. Cezărică ţine-o aşa frăţioare, frica păzeşte pepenii, baga-i în draci pe profesori "ca iau banii degeaba". Care bani???

De la revoluţie, politica a devenit subiect de masă. Făcută pe băncile din  parcuri, pe la restaurante, birouri, piaţe sau bazaruri, între prieteni sau necunoscuţii pasageri ai transportului în comun, suma părerilor este finalizată cu conluzia semnificativă:"să-i ia naiba pe toţi". Contrariat de impasul discuţiilor constructive pe teme politice în judeţul nostru m-am apucat să aprofundez problema şi câteva concluzii le voi prezenata pe parcursul timpului sub titlul de mai sus.

Ca activitate socio-umana, politica e făcută de oameni şi pentru oameni! Cel care conduce  politica la Buzău din 89 este pomenit în conversaţii ca fiind "doctorul". De fapt un foarte bun specialist in domeniul său medical, şi conducătorul de facto al revoluţiei la Buzău. A intrat vertical in politica locala atunci, dominând-o şi acum. Ion Vasile, căci despre el este vorba, are paternitatea multor evenimente politice ale Buzăului, despre care vom mai discuta. Deţine flerul negocierilor şi rulează cu abilitate toate şforicelele necesare atingerii ţelurilor. S-a străduit să crescă  oameni pentru politică, unii preluându-i mesajul şi devenind ocupanţii unor onorabile poziţii dea-lungul timpului, alţii dezamăgindu-i. N-am să fac referiri acum la aceştia dar trebuie să subliniez că beneficiind de un IQ superior mult colaboratorilor săi, a pus, destul de inspirat în scenă, modelul nu e nou în politică, aşa zisul conflict cu "greii" PSD-ului local: Boşco – mai ieri Costică – de la primărie şi Victor Mocanu preşedintele Consiliului Judeţean. Spun că a fost inspirat deoarece  cu pricepere de artizan şi-a menţinut şi sunt convins că îşi va menţine, traseul politic proiectat.

Conflictul cu cei doi îi întăreşte poziţia deoarece reprezintă imaginea lui Făt-frumos care, luptându-se cu zmeii, a reuşit să câştige de la electoratul său tot ce şi-a dorit. Nu discutăm efortul lăudabil depus nici costurile.

Ceilalţi adevăraţi "zmei" sunt Cezar Preda de la PD-L şi cuplul Bâgiu-Scutaru de la PNL. In ceea ce-l priveşte pe primul – a cărui evoluţie spectaculoasă s-a produs sub "protectoratul" serviciilor care l-au propulsat pe Stefan Frăţilă primar în 1992 – "doctorul" nu-si face probleme deoarece are vulnerabilităţi încă ne utilizate în negocierile directe cu el până acum.

In prezent lui Preda îi joacă calul în ograda Buzăului, fiind la guvernare, dar poziţia lui Ion Vasile e înţeleaptă: "lasă-i calului frâul lung că se încurcă singur în el". Ca unul stăpân pe situaţie, cunoscător în amănunt a oamenilor şi locurilor buzoiene, dilema doctorului este cuplul penelist. In ultimii ani acest cuplu, Bâgiu-Scutaru, a mers ca pe vremuri cuplu Ţiriac-Năstase: a ras tot ce s-a putut!

SUPERCEASURI.ro… restul, sunt doar ceasuri – ajutor pentru concurs

Daca doi insi iti spun ca esti beat te duci acasa si te culci! Si in cazul de fata nu numai eu dar si altii au spus: ce criza, care criza, cat te tine? Vorbirea despre criza este identica cu cea despre care a vobit Barak Obama zilele trecute. E criza? Da! Unde? In America! De ce? De finante… si asa mai departe. Da ia ganditi-va: au trecut anii astia ai vostri sau ai mei sa nu fi fost o criza de ceva? Eu de cand ma stiu numai prin crize am trait. Cea mai tare si grea era daca se termina vinul sau tuica pana la coasa! Eram in criza tot timpul, cred ca nimic nu e mai dramatic decat sa te opresti la al treilea pahar de capsunica! Luam dispensa, mai incercam cate un rand, ne opream cand venea vestea rea: "s-a terminat damigeana asta, incepem alta?" ce mai era criza! Zeci de milioane de oameni traiesc azi scriind despre criza. Isi acopera propria criza. Alte zeci de milioane traiesc provocand crize: "imi dai, iti dau, daca nu intri in criza!" Criza sta cu noi la masa de cand ne nastem si pana plecam la Domnul! Pana si cel mai bogat om din lume, nu mai stiu care e ala, are crizele lui. Hai, gata adio subiectul asta! Sau schimbati-i numele!

Vestea s-a răspândit ca fulgerul şi primele telefoane au sosit rapid de la Beciu, dl. Gavrilă, de la Grabicina, Răghină şi de la Parcul 15 Plopeasa confirmând justeţea demersului nostru.

Până spre orele 15:30 vânzoleala, discuţiile şi organizarea conformă cu transmisia radiotelevizată fuseseră rezolvate după care au început zvonurile, alarmele false, pe care le luam drept bune şi cereri mai mult sau mai puţin întemeiate pe care oricum nu le puteam rezolva în prima zi. Deoarece unele zvonuri se repetau am luat măsura organizării grupelor de pază şi suptaveghere, pe şosea, la intrarea în primărie şi la principalele intersecţii ale drumului judeţean.Apar şi primele „alarme” periculoase:în jurul orei 16.00 primim de la Căneşti telefon că o maşină Dacia cu persoane necunoscute nu a oprit la semnul poliţistului de la primărie şi că are un „terorist” inăuntru, fiind lăsată de spate. In dreptul şcolii Scorţoasa era un baraj de 10-12 tineri care, fiind anunţaţi, opresc maşina respectivă şi o controlează: într-adevăr maşina era încărcată cu porcul tăiat la Chilii de bietul om care alerga repede ca să nu-l apuce noaptea până la Berca, de unde era.

Nu ştiu nici până azi cum de erau suficiente banderole cu tricolor pe care tinerii şi le puseseră la mână. Unii ziceau că le-au adus de la Berca, alţii că le-au dat miliţienii… Oricum toţi erau conştiincioşi şi „apărau” cuceririle revoluţiei. Au apărut şi primele semne de indisciplină: Pe fondul panicii şi zvonisticii generale Costică Unguranu (Patent – cum îl porecleau copiii), care era şeful gărzii patriotice pe comună, pleacă la Berca la comandamentul Batalionului de Gărzi Patriotice, condus atunci de Zahiu Nicolae (Ninel), să ceară cartuşe şi arme pentru a „ne apăra de terorişti” deoarece şoferii autobuzelor de seară au anunţat pe tot drumul că s-a aruncat în aer barajul de la Siriu de către terorişti şi că aceştia vin spre Berca să arunce sondele în aer. Zahiu il întreabă de delegaţia de la CPUN, apoi mă sună şi mă întreabă dece l-am trimis. I-am spus ca eu nu am trimis pe nimeni. Omul, înţelegând situaţia i-a replicat „patriotului”: ”nu vă faceţi voi grijă de sondele noastre”, şi l-a expediat fără nici o armă. Dacă lucrurile nu ar fi fost analizate cu discernământ, sigur am fi avut şi victime ale revoluţiei la Scorţoasa. Fac această afirmaţie cu răspunderea celui care atunci se confrunta cu cele mai inedite atitudini, la mulţi dintre concetăţenii cunoscuţi, de la care nu te aşteptai sau care îşi păstraseră obida în suflet ani în şir… Duşmănii făţişe, pe care nu le bănuiai sau ataşamente prieteneşti şi de simpatie la care nici nu visam apar chiar din prmele ceasuri ale exprimării noii puteri. Intreaga noapte de Crăciun s-au perindat în primărie oameni pe care nu-i mai cunoşteam sau nu-i mai văzusem nicioată. Am păstrat pentru posteritate o parte din documentele scrise atunci dar atât. Nici o posibilitate de înregistrare, de situaţii incredibile de manifestare sau de reţinere a unor atitudini. Ce de folos ar fi fost pentru unii azi. În special pentru cei care nu înţeleg cum e posibil ca să fim atât de divizaţi ca oameni, atât de răzleţi în accesarea volorilor relaţiilor interumane. Răutăţile mocnite zeci de ani, nedreptăţile pe care le suferiseră mulţi, hoţiile unora, rămase nepedepsite sau simple conflicte petrecute în anii comunismului, răbufneau acum într-o stilistică incredibilă la cei care, până mai ieri, erau în bune relaţii.

Dimineaţa de Crăciun am petrecut-o în Biserică, preotul cerându-mi să spun câteva cuvinte mulţimii adunate. Nu mai reţin cuvântarea mea de atunci, ştiu doar că plângeam cu toţii şi ne rugam pentru sufletele celor căzuţi nevinovaţi.

După amiază, la primărie, au continuat să curgă zvonurile şi dezinformările, cea mai alarmantă a venit de la centrala Beciu a schelei: ”domnule preşedinte, de pe Muchia Arbănaşului coboară cinci motociclişti îmbrăcaţi în galben şi înarmaţi!”Credeam că sunt petrolişti şi l-am sunat pe Zahiu, am discutat despre teoria diversiunii şi ne-am propus să mai vorbim, să urmărim ce se întâmplă. După o jumătate de oră o sun pe centralistă şi nu primesc nici un răspuns. Revin. Las pe cineva la telefon să sune din cinci în cinci minute la Beciu şi plec cu o maşină la Policiori. Tinerii de la intersecţie erau bine dispuşi, lumea îi cinstea şi le aducea de mâncare. Nici urma de motociclişti, terorişti sau petrolişti. Incepusem să mă cam îndoiesc şi de veştile televizate dar timpul mergea înainte.

Execuţia de la Târgovişte a adus o radicalizare a atitudinilor inter-relaţionale inclusiv între membrii cooperatori, pe de o parte unii care munciseră la ceape de la înfiinţare, iar pe de alta, alţii cărora li se luaseră pământul şi plecaseră la muncă în ţară şi acum şi-l doreau înapoi. Pe acest fond minciunile şi zvonurile se amplificaseră şi auzii voci împotriva mea de genul „asta vrea să aducă moşierii şi burghezia înapoi”. Şi aşa, de unde până unde – n-are rost să vă spun – sunt vizitat pe 29 decembrie 1989 de un tip tânăr, până în treizeci de ani, îmbrăcat cu o şubă gri, cu automat pe piept, de care era să se împidice când a coborât din ARO, care se prezintă ca fiind reprezentantul CPUN-ului judeţean. Imi cere numele, câteva date statistice şi-mi cere nişte situaţii pe care le avea pe un caiet. Am văzut cum le citea şi un curent rece mi-a traversat şira spinării. Tipul era semianalfabet. M-a întrebat ce comune mai sunt la deal şi a plecat. Am înţeles ca s-a îmbătat fleaşcă pe la Chilii asa că n-am avut cui să-i mai dau situaţia cerută. Nu l-am mai văzut vreodată dar gândul că preluarea prin forţă a puterii ar putea scoate în frunte asemenea exemplare umane, nu m-a părăsit decât mult timp după aceea.

Din punct de vedere al schimbării regimului politic al comunei, potrivit cu cerinţele transmise prin comunicatele oficiale pe radio si televiziune, se produsese revoluţia anticomunistă la Scorţoasa. Cum aceste rânduri sunt scrise la douazeci de ani distanţă cred că multe amănunte mi-au scăpat de aceea sper ca prticipanţii de atunci care vor citi vor adăuga completările lor. Ceea ce a urmat după 29 decembrie aş pune-o sub alt titlu ”Contrarevolutia comunistă”, eventual, sau mai corect, „Cum am ajuns inspector şcolar”, voi vedea dar nu în etapa actuală când îi comemorăm pe cei plecaţi dintre noi atunci sau, când traversăm perioada Sfintelor Sărbători ale iernii, Naşterea Domnului, Anul Nou şi Boboteaza… Pe mai târziu.

21 decembrie 89

La şcoală nimic deosebit, în afara faptului că directorul era plecat d şi lăsase vorbă să urmărim cuvântarea „tovarăşului”…Vestea că va fi un miting în Bucureşi a aprins dorinţa ca fiecare să-şi găsească un loc, cu telvizor, al şcolii nefiind în funcţiune.Majoritatea plecă pe la casele lor iar Nicu şi Dăscăleanu se hotărâră să asculte cuvântarea la radio bufetului cu o bere în faţă.

Didu porni cu soţia spre casă şi se întâlni cu Nea Marin ducându-şi vitele la apă: ”azi îl dă jos, domnu Didu, pe Ceuşescu, haideţi pe la mine”. Stătu o clipă pe gânduri, simţi mana soţiei strângându-l de braţ, apoi răspunse rar: ”lasă că mai trecem mâine că luăm şi noi vacanţă, acu mă grăbesc că aştept vaca să fete”, şi porniră în susul drumului.

Ajunşi acasă se luară fiecare cu ale lui. Didu se schimbă de haine şi plecă la grajd şi la trburile din curte, gândind că după amiază are destul timp să „studieze” cuvântarea care se prezenta deja când au sosit ei acasă, mulţimile adunate, lozincile, si reporterii cu „gura plină” prezentând totul într-o lumină purpurie. Pe uralele si mâna fluturată, trântise uşa şi ieşise. Aranjă aşternutul, crăpă două buturugi şi porni cu găleţile la apă când fiu-su, ramas acasă, il strigă: ”mai tată, vino să vezi ce s-a întâmplat!” Se întoarse fuga intră în casă şi auzi, ”staţi liniştiţi la locurile voastre”, privi o clipă apoi emisiunea se întrerupse. Intră în panică. Primul gând, „copiii, ce fac, unde sunt??” Luă telefonul, nu răspundea nimeni, renunţă. ”Mai încercaţi voi şi vedeţi să nu facă vreo prostie”, şi plecă la fântână. …

Până după miezul nopţii îngijorarea atinse ultimile limite, copiii nu puteau fi accesaţi telefonic iar veştile de la posturile srăine erau alarmante. Către ora unu reuşiră în sfârşit să vorbească, pentru scurtă durată, timp în care cel mare le-a spus că „e tot ca acolo”! , cu referire clară la întâmplările recepţionate împreună. „Să fiţi cuminţi” mai apucă să strige maică-sa şi convorbirea se întrerupse…

„E tot ca acolo, e tot ca acolo!” repeta mama sa, Doamne ce se întâmplă, se trage cu gloanţe de razboi şi în Bucureşti ca şi la Timişoara, se gândea cu o nelinişte vizibilă, negăsindu-şi locul.Obosit de ststul la grajd şi de dute-vino în casă, Didu intră tocmai cănd Mugur spunea: ”mâine dimineaţă plec şi eu la Bucuresti” Probabil că nici Europa Liberă, nici Vocea Americii nu minţeau deşi unele ştiri erau incredibile…

22 decembrie 89, ora 8:30

Inaintea plecării spre şcoală reuşiră să vorbească desluşit cu copiii. ”Staţi liniştiţi că noi avem tot ce ne trebuie şi suntem toţi la noi acasa” îi asigurară ei.

Mersul la la şcoală în aceea zi era pur şi simplu o formalitate. Dăscăleanu a dat telefon că nu vine deoarece „era bolnav” iar Nicu Ştirbu nu a apărut. Directorul nu se abţinu şi povesti ce a păţit ziua trecută în Bucureşti: intrând dinspre Colentina pe Stefan cel Mare cu intenţia de a ajunge cu peruca soţiei la o cuafeză, a fost intâmpinat de o mulţime de oameni ce aruncau pancardele cu lozinci şi tablourile, venind în fugă şi i-a blocat intrarea spre Calea Victoriei, făcându-i semn să se întoarcă. ”Am semnaliztat stânga, m-am asigurat virând în viteză şi am tuns-o spre Obor. Când am făcut sensul giratoriu şi m-am uitat în stânga aveam impresia că vine o apă mare peste mine, nu ştiu cănd am ajuns la Afumati, da am tras o spaimă”… “Da ce a fost?” făcu Didu pe neştiuntorul. ”Nu ştiu mă ce am intrebat pe cineva de frică, cică s-ar fi spart mitingul tovarăşului“. Cele câteva profesoare prezente s-au retras în clasa de la drum împreună cu directorul să predea situaţiile şi să plece acasă.

Ora 9,30

Didu pleacă din clasă, se duse în spatele şcolii, il văzu pen ea Marin în curte şi-i făcu semn că vine pe la el mai târziu. Cu palmele pâlnie la gură gospodarul îi strigă profesorului: ”am dus vitele la apă!”, ceea ce însemna ca era disponibil oricând. Didu ocoli şcoala şi când intră în şcoală, pe uşa din faţă,rămasă deschisă şi cu bascheţii ce nu făceau sgomot îl surprinde pe ofiţerul de securitate căreia îi era arondată comuna că statea la uşa clasei unde discutau cei de acolo. Era un tip tânăr, fost profesor şi jurist, căpitan déjà, care-l anchetase pe Didu în urmă cu doi ani – subiect ce va urma – şi se salutară ca şi cănd nimic nu s-a întâmplat. ”A, tovarăşul professor, va-ţi lăsat barbă?” Adică el era surprins că Didu avea barbă nu că stătea cu urechea aplecată pe uşa clasei. ”Da, am o problemă cu o iritaţie când mă rad, minţi Didu, să-l anunţ pe director?” Dar până să răspundă el se deschise uşa clasei şi îşi făcu apariţia şi directorul.”Să trăiţi tovarăşul căpitan, poftiţi” şi-l invită în biroul lui. Didu intră în clasă, le spuse curioaselor că e sectoristul de la securitate, care îşi face şi el rondul. Nu trecu mult si veni si Georgică, directorul, jovial anunţând că programul s-a terminat aşa că va merge fiecare la treburile lui. Căpitanul plecase.

Un pic dezamăgit, Didu anunţă regretul că lipsesc bărbaţii, că parcă despărirea e cam anostă şi propune direcorului “hai să-ti servesc un vin curat”. Se codi un pic directorul apoi zise: ”ştiu că vrei să mergem la nea Marin, da nu vin daca vorbim ploitică“. Primi asigurari că nu, “uite merge şi nevastă-mea”, ceea ce era o garanţie aluzivă… Porniră fără nici o tragere de inimă…

ora 10,30

Nea Marin coboară în pivniţă după a doua cană, prima trăgându-se repede, căci Lina fripsese câteva bucăţi de muşchi de porc şi mămăliga tocmai aburea lângă un castron plin ochi cu murături. Nici unul nu făcu nazuri, aşa că totul se servi direct cu mâna.

La primul rănd de pahare din cea de a doua cană, Didu rupse tăcerea şi lasă la o parte subiectele banale si-l întrebă pe Georgică: ”ce zicea mă, căpitanu?” Acesta se foi ocolind răspunsul: ”ţi-ai găsit să spună ceva interesant, să avem grijă, să asigurăm paza, în perioada sărbătorilor”. A fost suficient dialogul acesta, în ca nea Marin să-şi facă direct intrarea în subiectul ce plutea în aer. ”i-a împrăştiat peste tot, să ne suprvegheze da buba se va sprge”, dom director, se învrşună el mai ales ca trecuse aproape o oră şi subiectul lui preferat, evenimentele politice, nu fuseseră dezvoltate. ”măi nea Marine eu nu ştiu ce a fost azi noapte în Bucureşi, eu am văzut doar că lumea fugea“. Lina nu se lăsa niciodată mai prejos că ea ii fusese alături lui Marin şi la bine şi la rău şi interveni în favoarea soţului. ”Păi ce n-am ascultat noi toată noapte si acu dinspre ziuă? Asta se întâmplă, poporul se răscoală, mai bine Ceauşescu şi-ar păzi pielea şi ar întinde-o”… Nea Marin o privea exigent, o lăsă să termine şi îi luă vorba din gură: ”eu,sincer să fiu nici nu mă mai gândeam că se va întoarce din Iran, am crezut, gata şi-a luat averea şi a şters-o”. Georgică adăugă ca pentru sine:”chiar s-or fi tras cu gloanţe adevărate? eu nu cred”!

Ora 12,45

“Ia vezi Lino cine ciocăne”, zise nea Marin înainte să dea răspunsul directorului. Intrase o vecină agitată şi după o conversaţie scurtă pe săliţă, intrară amândouă, vorbind in acelaşi timp: ”auziţi, voi nu ascultaţi la radio, a fugit Ceauşescu”! Toţi aveau feţele impetrate. ”Fugi de acolo Viţo că n-ai inţeles tu zise Marin şi vârâ ştecherul radioului în priză, rămas pe Europa liberă. ”Dă-l pe Bucureşti nene”, intervene Viţa. Câteva secunde fiecare a ascultat mesajele momentului apoi, fără să-şi mai aducă aminte de vin, de bineţe toţi plecară care încotro.

Didu avea de făcut o mie de paşi până acasă dar mai emotivă şi cu sufletul la gură era nevasta sa.I ntr-un sfert de oră intrară în curte unde mama, care tocmai ieşea din grajd le spuse bucuroasă: ” aţi venit la ţanc, vaca tocmai a intrat în munci, cred ca fată în seara asta”! O fracţiune de secundă, amândoi reveniră cu picioarele pe pământ, îsi traseră sufletul apoi către mamă: ”hai în casă ca a fugit conducătorul!” Didu era deja la televizor urmărind evenimentele, în clipele următoare toţi uitaseră de toate şi rămăseserâ cu gura căscată urmărind paradele celor care se perindau prin fata camerelor de luat vederi. După vreo oră se discută dacă ceea ce se transmite trebuie şi aplicat. ”Mai du-te la animalul ala şi vezi, poate ziua de azi e cu noroc”…

Ora 18,15

După o navetă televizor – grajd a fătat Floria un bou de toată frumuseţea. In scurtele vizionări la televizor urmate de pauzele legate de îngijirea animalelor, Didu conversă în mintea sa şi îşi făcea tot felul de scheme de acţiune. Veştile erau contradictorii, viţelul trebuia învăţat să sugă, el era confuz din punct de vedere atitudinal. După comunicatul FSN-ului simte un impuls interior care il ispiteşte spre o iniţiativă imediată urmată de o acţiune concretă cu ceea ce ar trebui făcut… Acum, între vietăţile din grajd, nu era nici o soluţie practică fezabilă aşa ca după miazul nopţii, când viţeluşul căta loc de culcat iar “mama” lui îl luase deja în grijă, se mai uită câteva clipe si adormi la televizor.

23 decembrie 89: Confesiunea lui Didu

Dimineaţă confuză, plină de gânduri, griji, amintiri dramatice, stări sufleteşti indefinite şi inexplicabile, spirit înăbuşit, teamă, plans…

Televiziunea e obsesivă, îndemnurile sunt clare, Iliescu se autoproclamă conducătorul ţării cu un “comitet central” cuprinzând toţi dizidenţii găsiţi, posibili şi imposibili. Destructurarea administraţiei este opţiunea decizională, organizarea feseneurilor locale fiind prioritară, pecereul se trece in afara legii – mai târziu se va reveni – dictatorul va fi judecat…

Copiii aflaţi în vacanţă trec spre şcoală. Iniţiativă proprie, îndemnaţi de cineva? nu s-a aflat, nici n-am cercetat. Ceva ne-a împins şi pe noi să lăsăm televizorul şi să mergem la “locul de muncă” deşi era concediu. Da cui îi mai ardea de asa ceva, acum.

Pe la ora 9,00 am sosit la şcoală. Pe coridoare erau cam 30-40 de elevi care vorbeau, îşi comunicau fiecare ce văzuse el, unele fete, puneau mustăţi pe chipurile celor din panourile expozitionale cu realizărie regimului, pe câţiva i-am auzi injurând şi spunând vorbe pe care nu le-aş fi crezut că le au în suflet. Prima noastră grijă a fost să restabilim calmul si ă procedăm ordonat. Eu cu soţia şi femeia de serviciu eram singurii din şcoală. Am strâns toate tablourile de pe pereţi şi le-am dus în camera pionierilor, alte hârtii şi lozinci le-am rupt, femeia de serviciu aduna intr-un coş totul astfel că pe la ora 11, şcoala nu mai avea nimic pe pereţii săi care să amintească de “epoca de aur”. Oricum am fost surprinşi de zelul si atitudinea elevilor care, acum aşteptau de la noi un verdict: ”ce punem la loc, doamna Geta?” întrebă unul din copii. Intrebarea a căzut exact pe gândurile mele, e istoria noastră, bună rea nu o putem ocoli. Am stat un pic pe gânduri, Doamne câte nu-mi copleşeau mintea atunci? “Aveţi răbdare după Sfintele Sărbători” am răspuns şi dădurăm să plecăm când, una din fete, mai îndrăzneaţă, se apropie de mine şi îmi spuse mai şoptit: ”da dumneavoastră nu vă duceţi să-i daţi jos pe aştia de la partid? Că s-au constituit acolo, tot ei, în comitet feseneu, sau nu ştiu cum”. Ne-am uitat unii la alţii, păcat că nu am avut nimic să imortalizez clipa, unii copii erau veseli şi s-ar fi dorit şi ei “aflători în ciorbă”, priveau cu ochii strălucind ca atunci când, deseori incingeam împreună cu ei câte o joacă, parcă ar fi zis “haideţi!”. Dar nu de joacă era vorba acum. Auziseră şi ei de tinerii din capitală şi îi bântuia un neastâmpăr specific vârstei. Ascultasem destul de multe ori comunicatul feseneului şi simţeam cum îmi creştea tensiunea. Măcar membrii biroului pecere nu au bunul simţ să fi creat macar o impresie de democratie si să ne fi chemat şi pe noi… Am dat cu piciorul la un ghemotoc de hârtie rămas pe coridor şi ascuzându-mi nervozitatea, le-am spus respicat: “gata, acasă, mâine îi dăm jos!”

24 decembrie 89

Slujba de duminică la Biserica din sat se desfăşura conform ritualului, atenţia tuturor era încordată, neliniştea se citea pe feţele tuturor, se aştepta cu înfrigurare cuvântul de încheere al protului şi rugăciunile de pace şi liniste în ţară. Către parte finală, înaintea rugăciunii Tatăl Nostru, doi elevi de şcoală, mai mari, se apropie de mine: ”ne-a trimis doamna Geta să veniţi până acasă”. Mi s-au îmuiat picioarele, doi dintre copiii mei erau în Bucureşti, toată noaptea ne-am interesat de ei şi tot timpul eram asiguraţi să stăm liniştiţi. Ii întreb pe cei doi, după ieşirea din Biserică: ”nu v-a spus de ce,mă?” Băieţii mă priviră miraţi, “păi la dumneavoastră la poartă s-a adunat lume!” Era limpede mi-am zis, televiziunea i-a scos din casă.

Vasile Ţârcă, unul din elevii buni a şcolii şi fruntaş la liceu, îşi convocase toţi colegii, se adusesră şi şase maşini, steaguri tricolore cu decupajul stemei, se pune în scenă un spectacol ne mai petrecut pe aceste meleaguri. ”Haideţi dom profesor în fruntea noastră, că la noi nu s-a făcut schimbarea!” Radicalismul celor prezenţi era evident eu fiind considerat piesa principală. Au asteptat cât au aşteptat dar nu au mai răbdat deoarece se adunase lume şi la sediul ceapeului şi vroiau ca noi să fim iniţiatorii. Aşa s-a şi întâmplat: eram cam peste cincizeci de persoane, mai mult tineri elevi şi studenţi, femeile ieşiseră pe la porţi, băieţii strigau lozincile emanate atunci pe televiziuni, se mergea în viteza mică, la pas dar cu gălăgie mare. Când coloana a ajuns în dreptul sediului ceapeului majoritatea celor de acolo ni s-a alăturat şi aşa s-a ajuns pană în dreptul şcolii când tinerii au schimbat repertoriu: ”poliţia e cu noi, poliţia e cu noi, fără violenţă!” Cazan, şeful de post, postat în şosea în dreptul intrării în primărie, îşi savura ţigarea privind pe sub caschetă în lungul drumului, adjunctul lui, Lână, făcuse un pas în faţă şi se aşezase vertical pe direcţia de sosire a coloanei, parcă îndicând că acolo e locul unde trebuia să mergem. In drum, împreună cu ei se mai aflau circa 12-14 persoane, unii membrii ai grupei de sprijin ai miliţiei şi securităţii. Am tras maşinile pe dreapta, apoi i-am întins mâna şefului de post, celuilalt şi celor adunaţi, sub privirile atente ale celor peste o sută de persoane aflate în coloană, majoritatea sprijinitori loaiali mie.

Urc patru sau cinci trepte şi după ce fac apel la calm şi vigilenţă propun membri CPUN – ului care urmau să preia conducerea comunei. Aprobarea s-a făcut prin urale şi mâini ridicate. A fost primul model de democraţie antică răsărit spontan în acele zile pe plaiurile comunei Scorţoasa. Era 24 decembrie 1989 ora 13,00.

Vestea s-a răspândit ca fulgerul

In panarama generala la care asistam cred ca trebuie "sa stam stramb si sa judecam drept", vorba bunicii. Implicarea sau neimplicarea? Aceasta e intrebarea. Implicare prin apartenta la un partid sau prin simpatie fata de personaje sau partide. Nici eu nu cosiliez pe nimeni, pentru ca nimeni nu are timp sa ma asculte. Imi spun parerea – rar – la partidul din care fac parte din ‘90. Nici acolo nu prea e timp de ascultat. Asist la o piesa in care nu am fost niciodata personajul principal. Ba nu, am fost odata, in 1996 cand am urcat politic pe o scara. Eu vedeam clar unde duce acea scara, cei de langa mine aveau alta viziune. Patru ani am fost hartuit in cel mai mizerabil mod, n-am cedat principiului general de a face corect si bine ceea ce faceam. In 2000 am fost trecut "pe linie moarta", doar simplu cotizant.

Am sprijinit un tanar, l-am "consiliat" s-a remarcat, a reusit, nu m-am inselat asupra "mirosului lui politic". A ajuns sus, sus. E bine, odata sau de doua ori  pe an, ma intreaba ce mai fac, mi-a  dat o pozitie onorifica in partid. Acesta e traseul. Consilierea mea nu mai e necesara, poate nici prea profesionista, dar sunt convins ca indiferent de parere, cu cat intrebi mai multi cu atat e mai bine. Cred ca de sus se vede altfel. Nu regret nimic. Situatia prezenta este cea mai mare – sau printre cele mai mari – farse ale istoriei. Minciuna comunista incepe sa paleasca in fata miciunii oficializate azi. Si eu sunt de acord ca vom vedea in curand dimensiunea erorilor noastre, daca nu cumva primele semne sunt evidente. Inclusiv componenta guvernului actual. Probabil ca o consultare generala, un schimb de idei calm si asezat, o platforma valorica pe care sa putem sta toti, ar fi mult mai nimerita in timpurile actuale. Mai sper in presa adevarata, in oamenii ei. Cred ca si aici ar trebui sa ne orientam si sa sprijinim profesionalismul unora. E singurul mijloc de a restrange aria jafului economic asupra tarii.